Opinions on a federalised Europe

Aud în fiecare zi oameni care se plâng de stadiul dezvoltării orașului sau comunei, sau județului și țării în care trăiesc. De multe ori cei ce se plâng sunt chiar aleși locali, oameni care au fost aleși să conducă comunități și să direcționeze dezvoltarea acestora către mai bine. Ceea ce pentru unii dintre ei e foarte curios, pentru că ei au asfaltat cel puțin o stradă..

În industria urbanismului și planificării teritoriale acest gen de probleme sunt o recurență comună, care nu mai impresionează pe nimeni. Putem începe prin a spune că 99% din beneficiarii instituționali ai proiectelor realizate de specialiștii în domeniu nu înțeleg materialul pe care îl primesc sau de ce este el important. La fel cum mulți dintre specialiștii din piață au devenit, în timp, simpli roboței de transpunere a legislației în documentații de aprobat și bifat într-o logică administrativă.

Rețete – colorăm teritorii, stabilim reguli, întrebări multe fără răspuns, legi care se contrazic, etc etc etc.

Dar un amănunt relevant, poate cel mai relevant, este că aceste proiecte/ planuri de amenajare a teritoriului sunt inutile, în cel mai larg sens al cuvântului în absența:

a). unei administrații publice care să înțeleagă acest instrument și care să poată asimila modul lui de folosire în practica curentă

b). unei lipse de viziune și strategie de guvernare locală care forțează proiectatul să recicleze idei generale fără aplicabilitate directă la nivelul teritoriului

c). unei minime intenții de a dezvolta pe termen lung, de a institui bune practici și soluții inovatoare sau doar diferite din partea administrației

d). voinței de a depăși contextul a comunității.

Aceste coordonate provin de cele mai multe ori din lipsa de experiență în administrația publică. Din lipsă de expertiză și până la urmă voință din partea administratorului de a face ceva. Dezvoltarea de cele mai multe ori, pentru majoritatea administratorilor, se rezumă la introducerea de terenuri în intravilan, proiecte de infrastructură – modernizări de străzi, stații de epurare, etc, și satisfacerea unor meschine interese locale. Cam atât. Ori toate lucrurile astea ignoră cu desăvârșire faptul că teritoriul în cauză este locuit. De oameni.

A pune bazele unui plan de dezvoltare locală, de cele mai multe ori un PUG în practica curentă din România, este azi o activitate de cele mai multe ori lipsită de substanță. Pentru că lipsește integrarea pe mai multe paliere și nu există posibilitatea de a cupla o strategie teritorială cu strategii economice sau fiscale. Legile ce guvernează administrația publică și amenajarea teritoriului sunt relativ restrictive – ori dacă această coordonată ar funcționa foarte bine în condițiile unui teritoriu aflat la un nivel de dezvoltare relativ ridicat, este extrem de dăunătoare unui teritoriu sub dezvoltat, impropriu finanțat și de multe ori irelevant la o scară mai mare.

Dar finanțarea nu poate rezolva toate problemele. Chiar din contră, finanțarea fără discernământ, fără condiții de performanță ne-a adus azi în situația multor administrații publice falimentare. Proastă gestiune, practici nesustenabile, etc.

Orice teritoriu ar trebui în primul rând să beneficieze de o agenție de dezvoltare. Adaptată la scara sa, desigur, dar ea să existe. Să poată propune și susține programe și proiecte pe mai multe nivele care să potențeze strategia de dezvoltare. O strategie care trebuie să existe, să depășească în primul rând sfera asfaltatului de străzi și construirii de stații de epurare. Nu că ele nu ar fi importante, dar ele trebuie susținute – ce rost are să construiești într-o comună o stație de epurare și implicit o rețea de distribuție dacă locuitorii vor continua să consume apa din fântâni care nu îi costă nimic? Pentru că orice investiție în infrastructură ar trebui să plece de la întrebarea “avem clienți care să plătească pentru aceste servicii?”.

Întotdeauna am susținut că dezvoltarea nu trebuie să fie aceeași peste tot – că specificiul local, oricare ar fi el, e prima șansă a unui teritoriu. Pentru că el există deja acolo și tot ce trebuie făcut este ca el să fie canalizat și direcționat. Comunele sunt de obicei teritoriile unde crearea de strategii de dezvoltare extrem de particularizate e cel mai ușor de realizat – teritorii relativ mici, populații ce pot fi accesate direct. Contactul dintre strateg, administrație și localnici se poate realiza cel mai ușor – doar că strategia trebuie să plece de la social, prin economic către teritorial. Încrederea oamenilor, implicarea lor în efortul de dezvoltare este esențial pentru comunitățile care nu dispun de fonduri majore.

Soluții se pot imagina – de la soluții bazate pe specific economic local până la introducerea de noi competențe – agroturism făcut altfel de exemplu. Îl aduc pe el aici pentru că într-un exercițiu de imaginație zilele trecute am vorbit despre un program de tipul “vara la bunici” ca pachet turistic pentru zone rurale. Un pachet gândit să regrupeze un numâr de familii dispuse să intre în aceast tip de activitate care să ofere room & board rural, cuplat cu alte activități care să transforme activități rurale de bază în produs comercial fără efort – use what you have, use what you do.

La sfârșitul zilei importantă rămâne nevoia de viziune – vrei sau nu să faci ceva pentru teritoriul pe care îl ocupi, locuiești sau administrezi. Implicit important rămâne ca cei din fruntea comunităților să vrea să facă ceva.

Tweet about this on TwitterShare on Facebook0Share on Google+0Share on LinkedIn9
Author :
Print

Leave a Reply